Pestera Portile Bihorului
Localizare şi căi de acces: înscris în peisajul frământat de la izvoarele Crişului Băiţa, acest impunător fenomen carstic se află la obârşia Văii Crişurilor, la o altitudine de 674 m. Din şoseaua care urcă în lungul Crişului (traseu turistic marcat cu triunghi roşu) se desprinde pe stânga, după 3 km de la localitatea minieră Băiţa-Plai, o potecă tăiată în versantul stâncos, care, pătrunzând curând în pădurea de fagi ce îmbracă malurile văii, câştigă progresiv în înălţime, până într-o poieniţă unde întâlneşte apa Văii Coşurilor.
Urmând în continuare firul acesteia se ajunge, după mai puţin de o oră de mers de la şosea, la picioarele unei faleze înalte de calcar ce întrerupe net valea. Aici se deschide o arcadă neobişnuit de regulată, măsurând 10 m înălţime şi 12 m lăţime, de sub care se iveşte apa Văii Coşurilor.
Urmând în continuare firul acesteia se ajunge, după mai puţin de o oră de mers de la şosea, la picioarele unei faleze înalte de calcar ce întrerupe net valea. Aici se deschide o arcadă neobişnuit de regulată, măsurând 10 m înălţime şi 12 m lăţime, de sub care se iveşte apa Văii Coşurilor.
Vizitarea Pesterii Portile Bihorului constituie în mod obişnuit o derivaţie fie de la traseul turistic deja amintit, fie de la şoseaua DN 75 Vaşcău-Câmpeni- Turda, înainte ca aceasta să atace în serpentine pantele abrupte ale Vârtopului.
Date istorice. Scrierile geografice din secolul trecut, cum sunt cele ale lui A. Schmidl (1863) sau F. Posepny (1874), menţionează la locul cuvenit existenţa Porţilor Bihorului. Peştera este cercetată, de asemenea, în primăvara anului 1922 de marii biospeologi P. A. Chappuis şi R. Jeannel, în colaborare cu entomologul vienez A. Winkler, iar în 1975 L. Vălenaş (Cercul „Z” al speologilor amatori din Oradea) şi P. Brijan (Cercul „Speodava” din oraşul Dr. Petru Groza) ridică planul cavităţii.
Descriere: Marea arcadă de la intrare este urmată de un spaţiu larg, orizontal, a cărui podea este acoperită de bolovănişul adunat pe malurile cursului de apă. În partea opusă intrăm, apa se aruncă, uneori tumultuoasă, peste o cascadă de 4 m înălţime, la picioarele căreia vârtejurile au săpat în piatră o excavaţie circulară, cu pereţi şlefuiţi, numită, în limbaj geomorfologic, o marmită. Depăşirea - destul de dificilă - a pragului format de această cascadă permite accesul într-o sală vastă de aproape 20 m diametru, care constituie de fapt fundul în întregime luminat al unui mare aven. Pereţii verticali şi lustruiţi de şiroirea apelor se ridică la 30-35 m înălţime, în timp ce pe podea zace un larg con de dărâmături amestecate cu frunze moarte şi acoperite de zăpadă până către începutul verii. Dincolo de acest con, în latura stângă a sălii, se află deschiderea strâmtă a unei galerii, de obicei ocupată în întregime de apele care răzbat pe aici în fundul avenului. După perioade secetoase îndelungate atunci când debitul torentului scade mult, acesta nu mai apare decât la baza falezei calcaroase, în talvegul văii, iar galeria poate fi parcursă, nu fără greutăţi, pe o lungime de 89 m, până la un puţ adânc, înecat de ape.
Condiţii de vizitare. Lăsând deoparte galeria resurgentă, vizitarea Pesterii Porţilor Bihorului este simplă şi nu implică nici măcar utilizarea unor mijloace de iluminat.
Autor: Gh. Racoviţă
Autor: Gh. Racoviţă